Peripetii.

E vineri. 17:20. Vine trenul accelerat din Timisoara Nord, opreste in Brasov, i se adauga inca patru vagoane. Ma urc in vagonul numarul 10, locul 61. In acelasi compartiment se mai urca trei tipi si doua tipe. Se umple celula de bagaje, oameni si vorbarie inutila, pana in momentul in care cele doua fete si un baiat gasesc un compartiment gol in care sa se mute. Liniste.

17:30. Pornim la drum, prima oprire Predeal. Se lasa seara bine de tot si toti trei observam ca nu avem lumina in compartiment, intra doar o lumina slaba de pe hol. Dau sa ma mut pe hol, vine o tanti care se taraste pe jos si merge din usa in usa sa ceara bani. Raman blocata in fata ei, ea imi plange „Dati-mi si mie un ban ca mi-a murit mama si-s singura…” Vine invariabilul raspuns: „N-am.” Si stau. Cumva, lipsa luminii imi afecta sinapsele, caci am ramas fixata nestiind ce sa fac, pana vine o maraitura din strafunduri care-mi usureaza munca: „Da-te tuh ca vreau sa trec!” Picat falca. Death glare. Eu ei. Mutat fund in compartiment. Death glare. Ea mie.

17:45. Pun fundul jos pe scaun, pun laptop in brate, deschid. Suna a Vista. Tipul de langa mine se preface ca doarme cat timp eu butonez de zor. Il prind ca se uita cu coada ochiului. O data. De doua ori. Schimb scaunul. Death glare. 1-0 pentru mine. Dau de zor pe stumble, ma bucur de varietatea de culoare si de avalansa de lumina venita de la monitorul magic in timp ce unul din tipi, nu motanul incaltat, celalalt, se muta din compartiment. Ha. 2-0, biciz.

17:55. Predeal. In compartiment se asaza doi batranei cam speriati. Eu ma mut la locul meu langa Peeping Tom, picior peste picior, aplecata cat mai departe de el. El, cat mai aproape de mine. Cum trage tantarul la lumina. Sau musca la… In fine. Bucurie deplina pana la…

18:30. Baterie dusa. Shefu’ out of reach. Oftam si scoatem player, bagam casti, ascultam rock cu nesimtire. La maximum. Cu Bass Boost. Peeping Tom se indeparteaza. I rock, 3-0. Iar bucurie deplina, batem din degete pe ritm, si din cele de la mana si din cele de la picioare. Extrem de cald in compartiment, Tom-Tom deschide usa, dupa care „cade” din „greseala” peste mine. Ma arhivez instant, ma feresc, bag mega death glare, el zambeste. Vulgar. 3-1 deci. Bine.

20:00. Campina abia. Scot capul pe hol, ma uit in stanga, ma uit in dreapta, ma uit in jos. Ma asigur ca nu mai dau de vreun om batut de soarta. Scot un crac afara. Scot al doilea. Scot fundu’. Briza de pe coridor imi flutura coama ca-n filme, mirosul e ametitor, muzica urla in casti si simt fericirea suprema cand incepe melodia preferata. Oftat prelung, privire visatoare, stat cinci minute pe hol, intors. Privirile atintite asupra mea. Intr-un final, in intunericul care ne inghitea pe toti vad buzele batranei miscandu-se. Cu-o miscare dramatica scot castile din urechi si intreb putin cam prea strident pentru linistea din compartiment: „Poftim?” „Ce statie o fost, domnisoara?” Beats me. „Ploiesti cred.” Batranii raman socati. Peeping Tom sare: „Nu, nu! A fost Campina!” Batranii respira, se fac rozalii iar. Motanul se simte dator sa dea explicatii: „Dansii coboara in Ploiesti.” „Ah.” Reactia inteligenta din partea mea. „Okay.” Don’t know, don’t care. A fost amuzant sa-i vad intr-o stare aproape de lesin. Si cu ochii bulbucati asa. Te faceau sa ai reactii de genul: „Don’t shoot!”

20:20. Ploiesti Vest. Batraneii se dau jos, ramane Tom-Cat. Usor irascibila si nesigura, ma mut pe locul de la geam. Adica unde statuse batrana. Urc cracii pe margine, las capul rezemat de scaun, muzica sa urle in continuare. Tom-Cat arunca o ocheada, un suras devilish dupa care se preface ca doarme. Din cinci in cinci minute verifica daca merge caldura intinzand mana spre spatar. Bineinteles ca merge, doofus, e cald de crapi in compartiment. Ceea ce observa si el. Si observa cu glas tare: „E foarte cald aici.” Deschid ochii, soptesc un „Da.” suav, ii inchid la loc. Si dintr-o data inghet. La propriu. Tot parul de pe corp mi se ridica in picioare si urla de durere, eu bulbuc cepele si il vad pe el stand multumit in dreptul geamului pe care tocmai il deschisese. Da, da, bine. 3-2. Ma mut cu un loc mai departe. Adica fata in fata cu el. Si-atunci ma mai mut unul, adica langa usa. Unde era curent. La dracu’. 3-3, da. Idiot.

20:55. Bucuresti Nord. Fata jumate paralizata, demult trecuta de stadiul erei glaciare, incep sa ma imbrac. El la fel. Dau jos geanta. El la fel. Vine momentul sa ne napustim asupra usii spre libertate si speranta unei vieti mai bune, cand incepem sa ne invitam reciproc. „Te rog, treci.” „Ba nu, e okay, treci tu, ai mai multe.” „Pai tocmai, treci tu ca la mine e mai greu.” „Nu, nu, treci tu.” Si trec. Si ma gandesc.

4-3 pentru mine sau pentru el?