jump to navigation

Kitteh knows it Noiembrie 25, 2008

Posted by pawsy in Ganduri.
3 comments

Kitteh

Kitteh is right, RUN! Run for your lives!

Am auzit ca prostia a inceput sa doara, asa ca faceti-va repede trei cruci, scuipati in san si ziceti „Piei, tembeliune!”

Not a good day for science. Noiembrie 19, 2008

Posted by pawsy in Ganduri.
27 comments

De ce nu exista o zi, una, daca nu odata pe saptamana, atunci odata la doua saptamani, in care sa iti iei liber de la… tot? Familie, prieteni, scoala, munca, tot ce ar putea sa-ti faca ziua si viata mai mizerabila decat ai simtit ca o sa fie in momentul in care te-ai trezit si primul cuvant pe care l-ai rostit a fost „fuck”. O zi in care sa poti zice tuturor ca e ziua in care mintea ta nu functioneaza in parametrii normali si ca ii dai un shut down pentru tot restul zilei. O zi in care o simpla privire il indeamna pe cel de langa sa te lase in pace, sa iasa pe usa, sa incuie si sa nu mai dea pe acasa pana a doua zi. Pentru ca, de obicei, e fix invers. Atunci te bate lumea la cap, atunci iti vine sa le zici cate una sa te tina minte, si atunci, culmea, chiar o faci. E ziua in care totul merge anapoda, profesorii sunt cu fundul in sus, prietenii sunt toti ciufuti, familia are sa-ti reproseze cate-n luna si in stele. E ziua in care vrei sa nu vezi altceva decat cartea din fata ta si sa simti doar patul de sub tine. Sa nu tii cont de nimeni, de nimic. Sa canti pana nu mai ai voce trei zile, sa simti ca transpiri de la tipete, sa vrei sa vina vreunul sa-ti zica ceva ca sa poti sa te descarci pe el. E ziua in care, daca aveai planuri, mai bine uita de ele.

Intotdeauna o sa fie o persoana care crede ca te poate face sa te simti mai bine, si daca reuseste, nu-i da drumul niciodata. Dar daca nu… Inchide telefonul, calculatorul, pune-ti castile si uita-te lung la tavan. E cel mai sigur mod de a trece peste ziua respectiva fara probleme.

Dependenta de Internet. Noiembrie 8, 2008

Posted by pawsy in Ganduri.
2 comments

Cand s-a intamplat?

Acum 5 ani, terminasem cu emotiile de la capacitate si ne bagasem nu demult internet la care aveam acces, acum ca era vacanta, nelimitat. Era momentul Harry Potter, cartile erau in voga pe atunci si eu ma refugiasem in ele. Penibil? Eh, cine nu a avut cate un moment de felul asta in viata? Dar, de fapt, nici acum nu mi se pare penibil. Stiti cum e cu gusturile.

Cum s-a intamplat?

Bun, fiind mania HP, ma aflam pe site-ul oficial HP, pe forumul HP. Unde dau de un post care zice ma invita pe un alt site, tot HP. Aici descopar magia. Dau de un forum american de literatura. De role-playing. Invat sa scriu frumos, cu suflet, in engleza, sa interactionez cu oameni straini, sa ne facem un plot, sa facem schimb de id-uri. Iti construiesti incet-incet un personaj, te gandesti la trecutul lui/ei, la abilitati, trasaturi fizice, morale. N-as vrea sa spun ca te simti ca un zeu in miniatura, dar ai senzatia ca faci ceva minunat si ca numai tu poti controla totul.

Pana la urma, prin personajul tau, le controlezi si pe celelalte, iar relatia ta cu acestia depinde de reactia ta. Ce sa spun, m-a atras chestia asta de la inceput. A fost pasiunea mea timp de trei ani lungi si lati, plini de relatii pe internet in viata reala dupa ce multele mele personaje (ajunsesem sa am peste 20, dezvoltate cu grija, fiecare diferite) isi formau relatii cu alte personajele celor cu care eram incurcata. Drama, rasete, zile si nopti petrecute in fata calculatorului, certuri cu parintii ca nu mai am viata, ca nu e normal. Am avut si o relatie de aproape un an cu un tip, si ma afectase enorm. Se pregatea sa vina in Romania pentru mine. Cica.

Apoi a trecut.

In timp ce-mi pierdeam interesul pentru role-playing, m-a apucat interesul pentru Photoshop. Signatures, blends, avatars, banners, stiam sa fac de toate, m-am inscris la o gramada de alte forumuri, urcam in top, invatam si faceam practica zi de zi. Totul sa fie cat mai artistic, sa dea pe spate. Un an m-a tinut pasiunea asta. Dar deja nu ma mai implicam trup si suflet in tot ce insemna internetul. Incepusem sa-mi dau seama ca prietenele de la liceu erau atat de amuzante ca puteam usor sa renunt la internet pentru o iesire cu ele. De aproape doi ani, am ramas atasata internetului doar pentru a cunoaste oameni noi pe care-i pot intalni in viata reala. Am ramas fidela unui singur forum de grafica, cu cei din strainatate mai discut cand mi se face dor de trecut, pe forumurile de role-playing nu mai umblu. Acum sunt fericita pe GBvNET, cu nebunii mei pe care-i cunosc personal, cu o viata sanatoasa plina de prieteni reali si cu internetul ca o distractie si semi-dependenta la care nu pot inca renunta, prietenii stiu de ce, dar care nu mai e mijlocul de a trai.

Mi-ar placea sa vad cum Matthers povesteste despre relatia sa cu internetul si oricine mai este atras de aceasta idee. Astept link-uri in caz ca o faceti.

Succes, ca bafta e de 5.

Defecte Noiembrie 3, 2008

Posted by pawsy in Uncategorized.
3 comments

Cu totii le avem, asta e clar. Eu mi le constientizez pe ale mele cu fiecare zi petrecuta in Bucuresti, pentru ca locul asta parca scoate tot ce-i mai rau din mine. Desi trebuie sa recunosc ca ma simt mai „eu” aici decat acasa unde am ora de ajuns acasa, ora de culcat, ora de mancat, ora de orice.  Aici imi dau seama ce vreau, de ce am nevoie, cu ce sunt eu fericita, cand vreau sa fac anumite lucruri, daca vreau sa le fac, s.a. Azi, de exemplu, am descoperit ca ma plictisesc foarte repede. De orice. Mult prea repede.

Zilele trecute mi-am dat seama ca daca imi mai spune mult lumea ce sa fac si cum sa gandesc, tampesc de tot.

Am inceput astazi „Balciul Desertaciunilor” vol. I de Thackeray si era acolo un citat, printre multe altele, care se potriveste in postul asta, citez: „Daca oamenii i-ar lasa pe copii in voia lor, daca profesorii ar inceta sa-i mai tiranizeze, daca parintii nu s-ar mai incapatana sa le dirijeze gandurile si sa le domine sentimentele – acele sentimente si ganduri care sunt un mister pentru noi toti (caci, in ce masura ii cunoastem pe copiii nostri, pe parintii nostri, pe vecinul nostru, si cu cat mai frumoase si mai sfinte sunt gandurile bietului baiat sau ale bietei fetite pe care ne silim sa-i modelam dupa chipul si asemanarea acestor stupide si corupte persoane carei conduc?) – daca, zic eu, parintii si profesorii ar lasa copiii ceva mai in largul lor, rezultatul ar fi destul de satisfacator, desi, judecand dupa cantitatea de cunostinte castigate, ar lasa oarecum de dorit.”

Nu-mi spune sa ma duc sa ma culc. Voi face chiar invers. Nu-mi spune sa mananc, mai bine mor de foame. Nu-mi spune sa renunt la ce te deranjeaza pe tine, cu-atat mai cu spor o fac. Nu-mi reprosa nimic, e doar o scuza sa ascunzi greselile tale. Nu ma supune unui interogatoriu amanuntit de fiecare data cand vorbim, ma scoate din minti. Si multe altele cu „nu” in fata. Ah, si nu-mi lua „nu”-ul ca pe un da. Nu e nu. Si nici daca ma intrebi de mai multe ori aceeasi chestie nu ma faci sa ma razgandesc. Eu nu prea ma razgandesc.

M-am razgandit de cateva ori si mi-am dat pumni in cap dup-aia.

Am mai observat ca mi-am cam pierdut controlul de sine in ultimul timp. Dar asta se mai intampla la oricine din cand in cand. Poate-mi trece in curand.